Stefana

powerful thing: reality

stefana pascu — Sat, 24 Dec 2011 22:28:06 +0000

Vreau sa fie noiembrie. 25 noiembrie. Pentru ca daca e decembrie, inseamna ca azi incepe o saptamana in care mapamondul va celebra cate 2 sarbatori pe zi, iar eu n-am chef. N-am chef sa ma pup cu nimeni, nici sa zambesc ori sa mai vad la televizor vreo reclama cu familii fericite in jurul bradului. N-am chef de sfinti, de prajituri si felicitari. De artificii, sampanie, lumini multicolore pe strazi, zapada si mai stiu eu ce. Am chef sa stau in pat, sa zic ca sunt bolnava si pentru ca e o saptamana absolut ordinara sa nu fiu nevoita sa vad pe nimeni. Am chef sa stiu ca saptamana asta oamenii se duc cuminti in fiecare zi la serviciu, unde ziaristii scriu, cantaretii canta, profesorii predau, medicii opereaza, parlamentarii dorm, pictorii picteaza, regizorii regizeaza, iar la sfarsitul programului se duc toti la casele lor si adorm devreme ca a doua zi s-o ia fresh de la-nceput.

Dar nu-i noiembrie, asa-i?

Azi e 25 decembrie. Douazeci si cinci decembrie. Decembrie!

[28.03.2011] Poesie carcerala

stefana pascu — Mon, 24 Oct 2011 21:55:49 +0000

Inchisoarea este locul stramt dintre patru pereti. Este arhitectura institutionala. Monumentala. Impunatoare. Nemuritoare. Ziduri care se prabusesc.
Inchisoarea nu este arhitectura. Este o usa care se deschide numai din afara.
Este gardianul.
Si omul de langa tine care ti-e oglinda. Prin paloare. Prin tacere. Princadere. Pedeapsa. Constrangere. Regret.
Inchisoarea este o baraca, o ocna, un beci, o celula fara lumina, un dormitor comun. Este spatiul lui a supraveghea. A se autosupraveghea. A veghea. A disparea. A nu uita.
Inchisoarea este un statut. O vina sau o conjunctura.
Inchisoarea este familia. Calaul. Dumnezeul.
Aerul statut.
Si groapa comuna.
Inchisoarea este consecinta fireasca a unor legi incalcate. Este un cod nou, un limbaj nou, un mediu nou, pentru oameni noi.
Inchisoarea este bataia. Este foamea, si frigul, si mizeria.
Inchisoarea este cladirea de la marginea orasului. Este propria ta casa. Este o insula a surghiunului.
Inchisoarea este indreptarea. Remuscarea.
Ne-ascultarea. Ne-timpul. Ne-omul.
Neputinta.
Umilinta. Frica. Extenuarea. Neadaptarea.
Inchisoarea este tristete, deznadejde, slabiciune, tara, nebunie, Liturghie.

Tinerete-fara batranete si viata-fara de moarte

stefana pascu — Wed, 19 Jan 2011 23:57:24 +0000

M-am conturat cu frica-fara frica, cu speranta-fara speranta, cu putere-fara putere, cu vrere-fara vrere. Sunt un om mare si ma adaptez-nu ma adaptez. Pentru ca e bine, dar nu usor. Merg cu drum-fara drum catre un loc-fara loc. Al meu. In marea-fara mare. Pe plajǎ-fara nisip-de ziua mea-in fiecare zi. Dincolo de mare sunt oamenii-fara oameni, si dintre ei cate unii sunt sori-fara sori-cu lumina. Ma bucur si plang si ii respir o data, inspiratie-expiratie, ca sa simta si sa stie si eu sa nu uit. Oftez-fara sa oftez-fara sa ma prabusesc. Scriu-fara sa scriu pentru ca toate raman intiparite in urmele-neurmele pasilor mei. Siguri-nesiguri. Obositi-neobositi de atata cautare buna-nebuna. Sa ma opresc-sa nu ma opresc. Trebuie-nu trebuie sa invat sa ma opresc. Si sa-mi fac casa-fara casa-fara proiect, ca sa nu fiu snoaba.

Casa e din pamant, si o ridicam simplu cu mainile goale. Nasterea noastra-fara nastere, frumoasa-fara sa fie frumoasa. Cu fuioare albe de fum-fara fum-fara sa fie albe. Doar vieti simple de om-cu Om. Caci toate se impart-fara sa ma imparta, se risipesc-fara sa ma risipeasca, se aduna-fara sa ma adune.

Barbatul care nu stinge lumina

stefana pascu — Mon, 20 Sep 2010 14:30:19 +0000

Barbatul care nu stinge lumina traieste o zi continua, stralucitoare, artificiala. El poarta pretutindeni cu el o lampa cu lumina intensa si alba, care eclipseaza insusi soarele. Nu lasa in jurul sau nici un colt intunecat, nu permite sa se formeze nici o umbra. Pentru ca e bine ca totul sa fie accesibil dintr-o privire scurta. In plus, ce nu se vede, nu exista. Ma priveste deci infrigurat, sa se asigure ca sunt acolo, intreaga, cu toate cele 10 degete de la maini si cele 10 degete de la picioare, cu alunita de la baza gatului si semnul din nastere, cu strungareata si buzele subtiri, cu umerii micuti si spatele drept, cu pielea alba si gambele frumos conturate…camera, caloriferul, laptopul, floarea din ghiveci, cartile din biblioteca, maruntisurile de pe mobile…Cand termina inventarierea, o ia de la capat… el, eu, cele 10 degete de la maini, cele 10 degete de la picioare, alunita de la baza gatului, semnul din nastere, strungareata, buzele subtiri, umerii micuti, spatele drept, pielea alba, gambele frumos conturate…trotuarul, masinile, magazinele de la parterul cladirilor, vitrinele intestate cu articole de lux… Si din nou… el, eu, cele 10 degete de la maini, cele 10 degete de la picioare, alunita de la baza gatului, semnul din nastere, strungareata, buzele subtiri, umerii micuti, spatele drept, pielea alba, gambele frumos conturate… curtea, visinii, balansoarul, masa si scaunele de plastic… Si din nou si din nou… Nu e nevoie de cuvinte, caci totul se vede facil, cunoasterea e neingradita si nemarginita.

Dar daca lumina becului vesnic, miraculoasa si revelatoare la inceput ar arde in timp, necrutatoare culorile, detaliile, gesturile, sunetele si in final, insasi retina-i insetata de a cuprinde in ea lumea, barbatul ar continua sa existe in intuneric. Eu, de asemenea. Orbirea i-ar reda vederea. Ar gasi mainile a fi noduroase, cu degete nu prea lungi, picioarele delicate, cu calcaie mici, imposibil de a le fi un pantof ca turnat, gatul fin neimpregnat de vreun parfum, semnul din nastere nevizibil, insa usor de dibuit intre cele doua gropite ale rinichilor. Ar gasi zambetul care descopera toti dintii, pielea sensibila, parul lung, greu, putin ondulat, genele lungi, jucause si surazatoare, umerii mandri, vocea tremuranda, gambele ferme. Ar gasi cu mult mai multe decat cele pe care le stia si cu mult mai putine decat cele ce pot fi stiute. Ar gasi ca orbirea i-a redat vederea, iar eu as putea in sfarsit stinge becul sub lumina caruia sunt doar o tipa stearsa, si palida, si trista.

Ziua asta.

stefana pascu — Sun, 09 May 2010 18:49:51 +0000

Ziua asta a venit ca o reflexie a altei zile. O reflexie, care pentru ca este in prezent apare mai puternica decat insasi ceea ce cu adevarat a fost.

A fost o casa a muzicii, cu locuri ordonate, in care oamenii veneau sa stea cuminti de buna voie. Si sa primeasca voie buna. A fost un autobuz verde care m-a dus la statia potrivita. Sau poate m-a dus vantul prevestitor de furtuna, si iubire, si dor, caci aveam o fusta cu volane, pe care ar fi putut-o cu usurinta infoia. A fost tristetea din ochii mei si o replica cu care n-am stiut ce sa fac. A fost mana mea pe umarul tau. Si a fost liniste, desi buzele tale se miscau, iar cu degetele ciupeai emotionat corzile chitarii. Apoi a fost ploaia si plimbarea in doi.

A fost sa se-mplineasca prevestirea pe de-a-ntregul… si sa aflu astazi ziua de atunci, doar ca fara tine.

ploaie rosie

stefana pascu — Sun, 14 Mar 2010 15:55:23 +0000

Sa plang fara lacrimi ca sa trec nevazuta

Sa plang cu lacrimi mici ca sa spun putin

Sa plang cu lacrimi mari ca sa spun tot

Sa plang cu stropi de ploaie rosie ca sa implinesc un desen de copil

Sa plang cu valuri din mare ca sa-mi fiu fidela

Sa plang cu cani si cani de cafea ca sa fiu populara

Sa plang cu pocale de vin ca sa fiu judecata

Sa plang cu otrava ca sa fiu condamnata

Sa plang cu apa de izvor termal ca sa ma vindec

Sa plang cu magma topita ca sa ma incalzesc

Sa plang cu apa minerala ca sa nu-mi mai fie sete

Sa plang cu plumb topit ca sa-mi fie mai usor

Sa plang cu alcool medicinal ca sa-mi dovedesc ca pot

Sa plang cu noroi ca sa invat olaritul

Si la urma sa plang cu nori pufosi ca sa-mi odihnesc ochii.

A plange, plans, plangere, plansoare

Sa nu planga nimeni alaturi de mine.

Doar eu sa plang. Sa pot sa plang. Sa plang. Sa plang…

barbatul care ridica ziduri

stefana pascu — Sat, 24 Oct 2009 18:09:42 +0000

Barbatul care ridica ziduri traieste in tihna la adapostul acestora. El stie ca e mai bine sa preintampini decat sa tratezi, asa ca pentru somnul sau viitor isi petrece acum timpul proiectand, trasand, inaltand, consolidand stereotomii rezistente si placute ochiului…cum spuneam inchis, al somnului sau viitor. Pentru ca, iata, in timpuri nesigure ca acestea, nu poate dormi. Pentru viitor. Toate pentru viitor. Savarseste totul cu o febrilitate benefica, pe care insa nu o lasa sa se vada. Va apare nepasator, ca si cum ar construi fara miza, ci doar de amuzament. Eu stiu, insa, pentru ca am privit candva printr-o crapatura pe care nu o astupase intr-o vreme de delasare, cand i se parea ca viitorul poate fi si altfel. Dar viitorul nu poate fi decat tihnit, la umbra zidurilor. Deci le ridica fara incetare si fara sa bata la ochi, noaptea, cand toata lumea doarme. Noapte temperata dupa noapte temperata, noapte polara dupa noapte polara, noapte epocala dupa noapte epocala trec pe nesimtite si vine ziua. Ziua. Zidurile sunt ridicate, consolidate, inchise, incheiate. Barbatul care ridica ziduri traieste in tihna in afara acestora. In ziua de dupa atatea milioane de ani, Pamantul micsorat de atatea rotatii, abia mai cuprinde fundatiile zidurilor, oamenii au plecat cu totii, linistea e desavarsita. Zidurile ca un joben fara boruri, mai inalte decat planeta insasi sunt tare caraghioase. Milioanele de ani sunt si ele caraghioase. Inca o data, viitorul arata ca poate fi si altfel.

Sunt pamant

stefana pascu — Wed, 07 Oct 2009 17:51:41 +0000

Sunt pamant in lume. Sunt pamant in haine de om, in gura de caine. Sunt pamant si ma oglindesc in vitrine in trecerea mea.

Eram pamant, dar acum nu se mai vede, iar pamantul nu mai stie.

Eram pamant, dar acum nu se mai vede, iar voi nu vedeti ce nu se vede.

Eram pamant fericit ca pamantul din soare, si linistit ca pamantul din luna, si adumbrit ca pamantul din mare, si ascutit ca pamantul din taine. Eram pamant ca si tine. Eram pamant in pamant.

Esti pamant in pamant. Si ti-e cald. Si mi-esti surd. Si ti-e bine. Si mi-esti lipsa. Si ti-s hȃtra. Si mi-esti orb. Si ti-e bine. Si ti-s aer. Si ti-e bine.

Tu nu cunosti aerul. Eu cunosc prea bine pamantul.

barbatul care ordoneaza cuvintele

stefana pascu — Sat, 26 Sep 2009 13:44:30 +0000

Barbatul care ordoneaza cuvintele locuieste la izvoare si slobozeste rauri de cuvinte pe raze de luna, pe raze de soare, pe turturi de gheata, pe turle de biserici. Le trimite sa glasuiasca in lume, dar le cheama negresit inapoi, cu precizie de ceas elvetian, la intervale mici, mici, foarte mici, de parca si-ar tine respiratia atunci cand cuvintele nu sunt la el. De aceea e forfota in lume. Caci curg innebunitor, pentru ele si pentru noi, ca sa raspunda chemarii izvoarelor. Sunt apa care zumzaie nevazuta si ne leaga subtil unii de altii. De aceea suntem obositi. Caci ii purtam pe toti si toate pe 2 umeri odata.

Cand cuvintele poposesc la izvoare, sunt clasificate, ierarhizate, categorisite strict, pe domenii distincte, dar mai ales corect. In propozitii matematice sau fraze si texte adevarate, logice, drepte. Asa se odihnesc. In perfecta si imobila armonie.

Dar eu nu am rabdare sa citesc totul. Eu citesc mereu pe diagonala si le amestec ca in centrifuga si rad sfidatoare si vesel inconstienta. El, calm, ia toate cuvintele la rand si le reclasifica, reierarhizeaza si recategoriseste corect, in propozitii matematice sau fraze si texte adevarate, logice, drepte. Nu-si da seama ca as putea lua toate predicatele, iar subiectele m-ar urma singure.

volumul tuturor zilelor noastre

stefana pascu — Fri, 28 Aug 2009 18:16:30 +0000

Ne atingem ca frunzele si praful. Ne atingem ca frunzele si praful si apa. Praf sau apa pe frunze. Praf si apa pe frunze. Frunze pe frunze pe apa pe praf pe apa pe praf pe praf pe frunze pe apa pe apa pe frunze. Praful ne acopera si ne ingreuneaza. Ne murdareste. Ne ascunde. Apa ne curata si ne sporeste. Ne traverseaza. Ne indeparteaza. Ne segrega. Frunzele ne opresc si ne canta. Ne tin umbra. Apa ne murdareste. Ne duce. Ne aduce. Frunzele ne tin si ne tintuiesc. Praful ne ia stralucirea. Ne inabusa. Frunzele ne cantaresc si ne trimit de la una la alta. Apa ne intinereste. Ne reinfloreste. Ne putrezeste. Praful ne inneaca si ne cerne. Apa ne infrigureaza. …dar ne atingem.

Ne atingem ca soarele si pamantul si pietrele. Ca fiordurile si şoldurile.

Ca ingamfatii si nemangaiatii. Ca săturatii si innodatii.

Ca durerile. Ca parerile.

Ca laudatii si ordonatii. Ca plecarile si serbarile.

Ca omoplatii si intemnitatii. Ca zarile si serile.

Ca ecourile. Ca decorurile.

Ca imprimantele si orizonturile. Ca undele si surdele.

Ca sinele si minele. Ca dunele si crudele.

Ca reptilele. Ca acvilele.

Si numai daca nu recunoasteti, nu doare. Ca taisurile…Ca ascutisurile…