Feeds:
Articole
Comentarii

Bărbatul care adie muzica trăieşte pe scenă împreună cu chitara sa. Fiecare zi cu scena ei. Fiecare scenă cu cortina, publicul şi scaunul ei înalt, de pe care el îşi spune povestea în cântece vesele şi triste. Cântece despre vise de copil şi aripi de înger, despre oameni cu nume de stele şi stele cu nume de oameni, despre case mari şi case mici. Despre pitici. Şi bunici. Despre arome exotice în mâncăruri obişnuite. Despre scări fără balustradă. Despre căi fatale şi femeia visurilor sale. Despre cum e să înoţi în mare. Despre cafeaua amară şi aurora boreală. Despre febră şi dans şi iubire. Despre groază şi fugă şi-năsprire.

Bărbatul care adie muzica leagă cântec de cântec de bucle de femeie.

Cândva am prins celălalt capăt al portativului său pestriţ şi mlădios şi nu i-am mai dat drumul. De atunci, amândoi am facut înconjurul Pământului de mai multe ori, înfăşurându-l fedeleş şi transformându-l într-un ghem de note muzicale. Aşa, Pământul e mereu între mine şi el şi niciunul nu poate întinde firul prea tare. Dacă firul nu e tensionat, suntem feriţi de-a ne pierde minţile, căci nu e omeneşte posibil să îl simţi pe celălalt cum vibrează în tine de pe meridianul opus, ca şi când aţi împărţi cordonul ombilical, pielea, inima şi alte câteva organe. Pământul cu oraşele şi oamenii săi stau bine între noi, ne atenuează surescitarea şi atitudinile neconstructive.

Se întamplă însă uneori ca păşind pe drumul de întoarcere, să deşir capătul meu de fir, pentru a suplini faptul că nu pot canta. Desfac cântec dupa cântec, le eliberez şi ele pe mine, căci revin acasă. Aşa ne regăsim câteodată, eu şi el, faţă în faţă, fiecare strângand în pumnii tremurânzi ultimele franjuri de portativ. Ultimele, dar atât de încurcate în bucle de femeie… Femeia-mamă, lumină curată şi nesfârşită. Femeia-zeiţă, intangibilă şi indispensabilă. Femeia-copil, inocentă şi jucăuşă. Femeia-curvă, hrană trupului şi orgoliului său nemăsurat. Femeia-şarpe, şireată şi ascunsă. Femeia-prietenă, înţelegătoare şi tăcută. Femeia-iubită, capricioasă şi pretenţioasă. Femeia de azi, alta decât cea de ieri şi desigur alta decât cea de mâine. Însă întotdeauna femeia… cu a cărei mână îi mângâi seara tâmplele-i obosite.

powerful thing: reality

Vreau sa fie noiembrie. 25 noiembrie. Pentru ca daca e decembrie, inseamna ca azi incepe o saptamana in care mapamondul va celebra cate 2 sarbatori pe zi, iar eu n-am chef. N-am chef sa ma pup cu nimeni, nici sa zambesc ori sa mai vad la televizor vreo reclama cu familii fericite in jurul bradului. N-am chef de sfinti, de prajituri si felicitari. De artificii, sampanie, lumini multicolore pe strazi, zapada si mai stiu eu ce. Am chef sa stau in pat, sa zic ca sunt bolnava si pentru ca e o saptamana absolut ordinara sa nu fiu nevoita sa vad pe nimeni. Am chef sa stiu ca saptamana asta oamenii se duc cuminti in fiecare zi la serviciu, unde ziaristii scriu, cantaretii canta, profesorii predau, medicii opereaza, parlamentarii dorm, pictorii picteaza, regizorii regizeaza, iar la sfarsitul programului se duc toti la casele lor si adorm devreme ca a doua zi s-o ia fresh de la-nceput.

Dar nu-i noiembrie, asa-i?

Azi e 25 decembrie. Douazeci si cinci decembrie. Decembrie!

Inchisoarea este locul stramt dintre patru pereti. Este arhitectura institutionala. Monumentala. Impunatoare. Nemuritoare. Ziduri care se prabusesc.
Inchisoarea nu este arhitectura. Este o usa care se deschide numai din afara.
Este gardianul.
Si omul de langa tine care ti-e oglinda. Prin paloare. Prin tacere. Princadere. Pedeapsa. Constrangere. Regret.
Inchisoarea este o baraca, o ocna, un beci, o celula fara lumina, un dormitor comun. Este spatiul lui a supraveghea. A se autosupraveghea. A veghea. A disparea. A nu uita.
Inchisoarea este un statut. O vina sau o conjunctura.
Inchisoarea este familia. Calaul. Dumnezeul.
Aerul statut.
Si groapa comuna.
Inchisoarea este consecinta fireasca a unor legi incalcate. Este un cod nou, un limbaj nou, un mediu nou, pentru oameni noi.
Inchisoarea este bataia. Este foamea, si frigul, si mizeria.
Inchisoarea este cladirea de la marginea orasului. Este propria ta casa. Este o insula a surghiunului.
Inchisoarea este indreptarea. Remuscarea.
Ne-ascultarea. Ne-timpul. Ne-omul.
Neputinta.
Umilinta. Frica. Extenuarea. Neadaptarea.
Inchisoarea este tristete, deznadejde, slabiciune, tara, nebunie, Liturghie.

M-am conturat cu frica-fara frica, cu speranta-fara speranta, cu putere-fara putere, cu vrere-fara vrere. Sunt un om mare si ma adaptez-nu ma adaptez. Pentru ca e bine, dar nu usor. Merg cu drum-fara drum catre un loc-fara loc. Al meu. In marea-fara mare. Pe plajǎ-fara nisip-de ziua mea-in fiecare zi. Dincolo de mare sunt oamenii-fara oameni, si dintre ei cate unii sunt sori-fara sori-cu lumina. Ma bucur si plang si ii respir o data, inspiratie-expiratie, ca sa simta si sa stie si eu sa nu uit. Oftez-fara sa oftez-fara sa ma prabusesc. Scriu-fara sa scriu pentru ca toate raman intiparite in urmele-neurmele pasilor mei. Siguri-nesiguri. Obositi-neobositi de atata cautare buna-nebuna. Sa ma opresc-sa nu ma opresc. Trebuie-nu trebuie sa invat sa ma opresc. Si sa-mi fac casa-fara casa-fara proiect, ca sa nu fiu snoaba.

Casa e din pamant, si o ridicam simplu cu mainile goale. Nasterea noastra-fara nastere, frumoasa-fara sa fie frumoasa. Cu fuioare albe de fum-fara fum-fara sa fie albe. Doar vieti simple de om-cu Om. Caci toate se impart-fara sa ma imparta, se risipesc-fara sa ma risipeasca, se aduna-fara sa ma adune.

 

Barbatul care nu stinge lumina traieste o zi continua, stralucitoare, artificiala. El poarta pretutindeni cu el o lampa cu lumina intensa si alba, care eclipseaza  insusi soarele. Nu lasa in jurul sau nici un colt intunecat, nu permite sa se formeze nici o umbra. Pentru ca e bine ca totul sa fie accesibil dintr-o privire scurta. In plus, ce nu se vede, nu exista. Ma priveste deci infrigurat, sa se asigure ca sunt acolo, intreaga, cu toate cele 10 degete de la maini si cele 10 degete de la picioare, cu alunita de la baza gatului si semnul din nastere, cu strungareata si buzele subtiri, cu umerii micuti si spatele drept, cu pielea alba si gambele frumos conturate…camera, caloriferul, laptopul, floarea din ghiveci, cartile din biblioteca, maruntisurile de pe mobile…Cand termina inventarierea, o ia de la capat… el, eu, cele 10 degete de la maini, cele 10 degete de la picioare, alunita de la baza gatului, semnul din nastere, strungareata, buzele subtiri, umerii micuti, spatele drept, pielea alba, gambele frumos conturate…trotuarul, masinile, magazinele de la parterul cladirilor, vitrinele intestate cu articole de lux… Si din nou… el, eu, cele 10 degete de la maini, cele 10 degete de la picioare, alunita de la baza gatului, semnul din nastere, strungareata, buzele subtiri, umerii micuti, spatele drept, pielea alba, gambele frumos conturate… curtea, visinii, balansoarul, masa si scaunele de plastic… Si din nou si din nou… Nu e nevoie de cuvinte, caci totul se vede facil, cunoasterea e neingradita si nemarginita.

Dar daca lumina becului vesnic, miraculoasa si revelatoare la inceput ar arde in timp, necrutatoare culorile, detaliile, gesturile, sunetele si in final, insasi retina-i insetata de a cuprinde in ea lumea, barbatul ar continua sa existe in intuneric. Eu, de asemenea. Orbirea i-ar reda vederea. Ar gasi mainile a fi noduroase, cu degete nu prea lungi, picioarele delicate, cu calcaie mici, imposibil de a le fi un pantof ca turnat, gatul fin neimpregnat de vreun parfum, semnul din nastere nevizibil, insa usor de dibuit intre cele doua gropite ale rinichilor. Ar gasi zambetul care descopera toti dintii, pielea sensibila, parul lung, greu, putin ondulat, genele lungi, jucause si surazatoare, umerii mandri, vocea tremuranda, gambele ferme. Ar gasi cu mult mai multe decat cele pe care le stia si cu mult mai putine decat cele ce pot fi stiute. Ar gasi ca orbirea i-a redat vederea, iar eu as putea in sfarsit stinge becul sub lumina caruia sunt doar o tipa stearsa, si palida, si trista.

Ziua asta.

Ziua asta a venit ca o reflexie a altei zile. O reflexie, care pentru ca este in prezent apare mai puternica decat insasi ceea ce cu adevarat a fost.

A fost o casa a muzicii, cu locuri ordonate, in care oamenii veneau sa stea cuminti de buna voie. Si sa primeasca voie buna. A fost un autobuz verde care m-a dus la statia potrivita. Sau poate m-a dus vantul prevestitor de furtuna, si iubire, si dor, caci aveam o fusta cu volane, pe care ar fi putut-o cu usurinta infoia. A fost tristetea din ochii mei si o replica cu care n-am stiut ce sa fac. A fost mana mea pe umarul tau. Si a fost liniste, desi buzele tale se miscau, iar cu degetele ciupeai emotionat corzile chitarii. Apoi a fost ploaia si plimbarea in doi.

A fost sa se-mplineasca prevestirea pe de-a-ntregul… si sa aflu astazi ziua de atunci, doar ca fara tine.

ploaie rosie

Sa plang fara lacrimi ca sa trec nevazuta

Sa plang cu lacrimi mici ca sa spun putin

Sa plang cu lacrimi mari ca sa spun tot

Sa plang cu stropi de ploaie rosie ca sa implinesc un desen de copil

Sa plang cu valuri din mare ca sa-mi fiu fidela

Sa plang cu cani si cani de cafea ca sa fiu populara

Sa plang cu pocale de vin ca sa fiu judecata

Sa plang cu otrava ca sa fiu condamnata

Sa plang cu apa de izvor termal ca sa ma vindec

Sa plang cu magma topita ca sa ma incalzesc

Sa plang cu apa minerala ca sa nu-mi mai fie sete

Sa plang cu plumb topit ca sa-mi fie mai usor

Sa plang cu alcool medicinal ca sa-mi dovedesc ca pot

Sa plang cu noroi ca sa invat olaritul

Si la urma sa plang cu nori pufosi ca sa-mi odihnesc ochii.

A plange, plans, plangere, plansoare

Sa nu planga nimeni alaturi de mine.

Doar eu sa plang. Sa pot sa plang. Sa plang. Sa plang…