Ninge. S-a pornit din senin si plaja a ramas pustie de oameni.
Astazi sunt un pescarus care sta la malul marii cu picioarele in apa rece, primind valurile fara sa tresara, lasand ninsoarea sa-l biciuiasca..pentru ca fac parte din fiinta sa..din viata sa..din moartea sa.
Oare sunt pe moarte? Sau chiar nu ma afecteaza cristalele de gheata din fiecare val, cristalele de gheata ce cad din norii sparti, chiar din dreptul soarelui?
Nu vreau sa stiu raspunsul la intrebarile astea. De altfel, e chiar o prostie sa asociez automat tot ceea ce mi se pare „neomenesc” cu ideea de moarte. Poate ca pescarus chiar nu ma rapune frigul in asemenea cantitati J
Astazi sunt soarele, si furtuna de sub el, si marea framantata de furtuna.
Astazi sunt valuri aurii, bucati din trupul marii ce se ofera si se refuza necontenit lumii.
Astazi sunt o cochilie cu pete de sange uscat. Astazi sunt doar jumatate, nu pentru ca imi lipseste oglindirea care sa ma inchida. Ci pentru ca imi lipseste continutul viu din care a mai ramas numai pata. Astazi sunt nisip in devenire. Si nu ma impotrivesc.
Astazi sunt vuietul marii si povestesc toti oamenii si toate povestile. Doar ca amestecate intre ele. Nici un pacat. Adica doar unul, in fiecare intamplare: acelasi Adam si aceeasi Eva care-si paseaza marul de la unul la altul..
Astazi sunt zapada care se transforma in mare, care se amesteca cu nisipul, care rade soarelui. Astazi alung fara sa vreau nefiinta, neprezenta, nedorinta. Nelocul, netimpul, neiubirea.
Astazi sunt fericita. Capricioasa, dorita, furioasa, senzuala, inselatoare, iubind, nehotarata, naiva, neiertatoare, curata, dar cu namolul scurgandu-mi-se pe glezne. Rad, si adunand cu frenezie scoicile astea mari, ma gandesc ca fericirea trebuie sa fie foarte aproape de nebunie.
Daca la vara nu veti mai gasi nici o scoica in Mamaia, veti sti ca a fost nebunie.
Lasă un răspuns