Feeds:
Articole
Comentarii

Barbatul care ridica ziduri traieste in tihna la adapostul acestora. El stie ca e mai bine sa preintampini decat sa tratezi, asa ca pentru somnul sau viitor isi petrece acum timpul proiectand, trasand, inaltand, consolidand stereotomii rezistente si placute ochiului…cum spuneam inchis, al somnului sau viitor. Pentru ca, iata, in timpuri nesigure ca acestea, nu poate dormi. Pentru viitor. Toate pentru viitor. Savarseste totul cu o febrilitate benefica, pe care insa nu o lasa sa se vada. Va apare nepasator, ca si cum ar construi fara miza, ci doar de amuzament. Eu stiu, insa, pentru ca am privit candva printr-o crapatura pe care nu o astupase intr-o vreme de delasare, cand i se parea ca viitorul poate fi si altfel. Dar viitorul nu poate fi decat tihnit, la umbra zidurilor. Deci le ridica fara incetare si fara sa bata la ochi, noaptea, cand toata lumea doarme. Noapte temperata dupa noapte temperata, noapte polara dupa noapte polara, noapte epocala dupa noapte epocala trec pe nesimtite si vine ziua. Ziua. Zidurile sunt ridicate, consolidate, inchise, incheiate. Barbatul care ridica ziduri traieste in tihna in afara acestora. In ziua de dupa atatea milioane de ani, Pamantul micsorat de atatea rotatii, abia mai cuprinde fundatiile zidurilor, oamenii au plecat cu totii, linistea e desavarsita. Zidurile ca un joben fara boruri, mai inalte decat planeta insasi sunt tare caraghioase. Milioanele de ani sunt si ele caraghioase. Inca o data, viitorul arata ca poate fi si altfel.

Anunțuri

Sunt pamant

Sunt pamant in lume. Sunt pamant in haine de om, in gura de caine. Sunt pamant si ma oglindesc in vitrine in trecerea mea.

 

Eram pamant, dar acum nu se mai vede, iar pamantul nu mai stie.

Eram pamant, dar acum nu se mai vede, iar voi nu vedeti ce nu se vede.

 

Eram pamant fericit ca pamantul din soare, si linistit ca pamantul din luna, si adumbrit ca pamantul din mare, si ascutit ca pamantul din taine. Eram pamant ca si tine. Eram pamant in pamant.

 

Esti pamant in pamant. Si ti-e cald. Si mi-esti surd. Si ti-e bine. Si mi-esti lipsa. Si ti-s hȃtra. Si mi-esti orb. Si ti-e bine. Si ti-s aer. Si ti-e bine.

 

Tu nu cunosti aerul. Eu cunosc prea bine pamantul.

Barbatul care ordoneaza cuvintele locuieste la izvoare si slobozeste rauri de cuvinte pe raze de luna, pe raze de soare, pe turturi de gheata, pe turle de biserici.  Le trimite sa glasuiasca in lume, dar le cheama negresit inapoi, cu precizie de ceas elvetian, la intervale mici, mici, foarte mici, de parca si-ar tine respiratia atunci cand cuvintele nu sunt la el. De aceea e forfota in lume. Caci curg innebunitor, pentru ele si pentru noi, ca sa raspunda chemarii izvoarelor. Sunt apa care zumzaie nevazuta si ne leaga subtil unii de altii. De aceea suntem obositi. Caci ii purtam pe toti si toate pe 2 umeri odata.

Cand cuvintele poposesc la izvoare, sunt clasificate, ierarhizate, categorisite strict, pe domenii distincte, dar mai ales corect. In propozitii matematice sau fraze si texte adevarate, logice, drepte. Asa se odihnesc. In perfecta si imobila armonie.

Dar eu nu am rabdare sa citesc totul. Eu citesc mereu pe diagonala si le amestec ca in centrifuga si rad sfidatoare si vesel inconstienta. El, calm, ia toate cuvintele la rand si le reclasifica, reierarhizeaza si recategoriseste corect, in propozitii matematice sau fraze si texte adevarate, logice, drepte. Nu-si da seama ca as putea lua toate predicatele, iar subiectele m-ar urma singure.

Ne atingem ca frunzele si praful. Ne atingem ca frunzele si praful si apa. Praf sau apa pe frunze. Praf si apa pe frunze. Frunze pe frunze pe apa pe praf pe apa pe praf pe praf pe frunze pe apa pe apa pe frunze. Praful ne acopera si ne ingreuneaza. Ne murdareste. Ne ascunde. Apa ne curata si ne sporeste. Ne traverseaza. Ne indeparteaza. Ne segrega. Frunzele ne opresc si ne canta. Ne tin umbra. Apa ne murdareste. Ne duce. Ne aduce. Frunzele ne tin si ne tintuiesc. Praful ne ia stralucirea. Ne inabusa. Frunzele ne cantaresc si ne trimit de la una la alta. Apa ne intinereste. Ne reinfloreste. Ne putrezeste. Praful ne inneaca si ne cerne. Apa ne infrigureaza. …dar ne atingem.

Ne atingem ca soarele si pamantul si pietrele. Ca fiordurile si şoldurile.

Ca ingamfatii si nemangaiatii. Ca săturatii si innodatii.

Ca durerile. Ca parerile.

Ca laudatii si ordonatii. Ca plecarile si serbarile.

Ca omoplatii si intemnitatii. Ca zarile si serile.

Ca ecourile. Ca decorurile.

Ca imprimantele si orizonturile. Ca undele si surdele.

Ca sinele si minele. Ca dunele si crudele.

Ca reptilele. Ca acvilele.

Si numai daca nu recunoasteti, nu doare. Ca taisurile…Ca ascutisurile…

Lucy Irigaray

Yin_Yang_by_BY_STACY_REED

„Primul fel de fiinta este Dumnezeu, care este o fiinta complet deschisa.

Al doilea fel de fiinta este barbatul, care este o fiinta complet inchisa.

Al treilea fel de fiinta este femeia, care este o fiinta intredeschisa.”

                                                                                                        Lucy Irigaray

A nu avea nici un atribut e bine sau rau? O fi un fel de absolut nici trist, nici vesel. Dar daca nu sunt flori acolo poate sa nu fie trist? A nu avea nici un atribut este echivalent cu a nu fi nimic? Cu a fi nimic? Si e bine sau e rau? In definitiv, a nu avea nici un atribut are sens? Are sens sa se nasca si sa existe un gol fara gol, un timp fara timp, un loc fara loc, un om fara om?

Barbatul care aduce marea si-a legat de glezna stanga primul val, fiindca primul val este intotdeauna urmat de toate celelalte.

A pornit asa prin lume. Si duce cu el nu doar marea, ci si plaja, si munti cu paduri, si ghemotocuri uriase de drumuri, si jumatati de orase, si oameni obisnuiti cu mersul, si in definitiv tot ce mai arunca lumea pe jos….mucuri de tigara, pet-uri, cartele folosite de telefon public, pixuri de plastic, iubiri, dorinte…

Cand din cand in cand noi doi ne intersectam, imi varsa cu drag in causul palmelor marea intreaga cu scoicile si rasaritul, dar inevitabil, si pe toate celelalte. Sunt toate povestile lui si ale celor pe care i-a atins. Reconstitui una dintre tigari din chistocul sau si o asez in mana celei care o va fi aprins si fumat cu infrigurare, cu gandul la sutele de metri de brocart care nu s-au mai tesut si la foarfeca din podul casei batranesti. Apoi e casa joasa dintre munti si copilul pentru care aceasta este intreg universul. Apoi e o noua tigara si pustiul care a aprins-o doar pentru a sparge toate baloanele de la petrecerea stupida unde sunt invitati numai oameni mari care nu mai stiu limba copilariei. Apoi e dorul de mirosul de pamant jilav si lanul de grau unde barbatul de acum isi petrecea pe cand era de-o schioapa diminetile si dupa-amiezile alaturi de bunul.

Pe plaja, noaptea, un barbat si o femeie reaprind zeci si zeci de tigari, ce se fumeaza singure si pufaie pline de personalitate, care mai grav, care mai pitigaiat. Iar noi …adormim tinandu-ne de mana.